Sfânta Parascheva a fost femeie. Niciun dubiu. În vremea aceea nu era pe alese. Evlavioasă, fără doar și poate.
Într-o zi a plecat de acasă. Ca noi toți. A ajuns în pustiul Iordanului și a viețuit în compania stelelor, a animalelor și a rugăciunilor. Acolo a văzut un înger – se întâmplă când trăiești în singurătate – care i-a spus să se întoarcă acasă. Și s-a întors, cum m-aș întoarce eu din Franța. Cu îndoială și nesiguranță. Aș trăi necunoscut printre necunoscuți, cu amintiri albastre și inutile.
Și, într-o zi ca oricare alta, Parascheva a murit în indiferența generală. Nimeni n-ar fi știut de umila ei existență, până când un marinar, mort pe mare, nu și-ar fi găsit loc de veci în aceeași groapă în care zăcea Parascheva. Și din acea zi începe legenda sfintei.
Se pare că trupul ei n-ar fi urmat cursul natural al cărnii spre putreziciune. Abia atunci satul a înțeles că a călcat pe pământ sfințit. Simplul fapt de a-i fi dat bună ziua sfintei era motiv de pioasă, dar mândră aducere aminte.
Racla sfintei a urmat un traseu balcanic, prin multe biserici – un voiaj forțat de urgia semilunii otomane, care a ars Grecia, Bulgaria, Serbia, fără să reușească însă să dizolve credința creștină ortodoxă. Semn divin sau bunăvoința sultanilor?
Într-un final, sfânta și-a găsit odihna de veci în ținutul Moldovei, racla fiind cumpărată (exemplu de inteligență politică!) de Vasile Lupu, domn al Moldovei, și depusă în biserica Trei Ierarhi. De aici până la Catedrala Mitropolitană a fost doar un pas.
Creștinismul a promis sfârșitul apocaliptic al lumii, angajând o armată de sfinți în oastea salvării. Se pare că nu s-au înșelat, văzând ce se întâmplă până în zilele noastre.
În tumultul existenței, ne agățăm de orice promisiune care ne poate limita fricile. Așteptând rezultatul unor analize medicale, căutând o lumină în întunericul incertitudinilor noastre, investim încredere și speranță în universul extrasenzorial, atunci când nu mai există nicio soluție care să vină din lumescul nostru cel de toate zilele. Este relația incertă cu un Creator care există dincolo de scânteia primordială, pe care știința noastră limitată o numește Big Bang.
Mulți au însă nevoie de un mijlocitor al acestei relații. Cu asta se ocupă Sfânta Parascheva. Să o lăsăm să se ocupe, de vreme ce Stephen Hawking, decedat și el între timp, nu oferă o alternativă accesibilă celor pe care efortul intelectual îi obosește.
M-am gândit, cu zile în urmă, la capătul penitenței de Yom Kippur, la mijlocirea lui Moise dintre Hashem, Cel Ce Este, care i-a livrat Legea pe muntele Sinai, și poporul evreu. Zece puncte dintr-un contract care, dacă ar fi fost respectat de toți oamenii, ar fi făcut viața pe Terra mult mai normală.
Pelerinajul la Iași va aduce un venit în pușculița urbei. Bravo, Vasile Lupu! Și bucurie în niște suflete chinuite de suferințe reale și de obscurantism religios – mai degrabă inofensiv. Dacă otomanii au fost îngăduitori, noi de ce n-am fi? Oricum, ne așteaptă același sfârșit, cu sau fără promisiuni de veșnică fericire.
Odihnește-te în pace, mamă Parascheva!
Genunchii răniți vor să te cinstească. Primește-le ofranda! Noi, ceilalți, ne omorâm timpul cu crize existențiale și întrebări fără răspuns.
Foto: ziarulderoman.ro
