Am primit din țară imagini ale Catedralei „Mântuirii Neamului”. Le-am privit îndelung. Este un fapt divers?
Eu îl văd mai degrabă ca prilej de introspecție. Am gânduri contradictorii: utilitate, costuri, semnificație. Fiecare își construiește propria părere, pentru că nu poți trece mai departe doar făcându-ți cruce sau întorcând capul. Este prea mare ca să te faci că nu o vezi. Nu cred că merită o dezbatere. A fost făcută. Rien ne va plus. Dezbaterea este opusul zbaterii. Zbaterea merge în sensul destructiv al neînțelegerii. De la neînțelegere la neadevăr este un fir de păr. Catedrala este fapt împlinit. Regretabil sau nu. Estetic sau nu. Religios sau…
Încerc să pătrund înăuntru. Știi, prietene, că sunt un om religios, în sensul acceptării mitologiei ca matrice a civilizației umane, călăuzit în labirintul vieții de credința într-un creator incomensurabil. Dar sunt cultivat în același timp și spațiu cu spiritul științei utile omului. Biserica și spitalul pot sta alături, dar nu se înlocuiesc. Și când ai bani puțini, construiești în primul rând un spital. Sau o școală. Poți să dedici o încăpere unei capele pentru medici și pacienți.
Aș vrea să văd această construcție ca pe o replică dată megalomaniei comuniste aflate în vecinătate. Dar măreția spirituală nu stă în înălțimea unor bolți. Nu răspunde vanității cu vanitate! Și înțeleg că nu este o confruntare dintre spirit și ideologie. Pare, mă tem, o continuare a ideologiei.
Am admirat marile catedrale ale Occidentului – Viena, Roma, Köln, Chartres – simboluri ale slavei lui Dumnezeu și ale geniului și măiestriei umane. Catedrala din București îmi dă senzația de fals. Pare făcută să glorifice niște structuri politice. Într-o vreme în care ne lipsesc dureros profeții adevărați și duhovnicii de suflet, construim ziduri crezând că Dumnezeu le va locui în duh sfânt.
O biserică trebuie să fie casa lui Dumnezeu, nu prilej de grandomanie plină cu imagini de sfinți care nu și-ar fi dorit să fie lipiți pe pereți, ca eroii muncii socialiste. Tablele Legii date lui Moise au fost adăpostite într-un cort în tot timpul celor patruzeci de ani de rătăcire prin deșert. Cortul mărturisirii. Un cort?!
Căutarea drumului și desăvârșirea identității unui popor nu au nevoie de ziduri înalte, ci de credință și viziune. Și când scriu „credință”, mă gândesc la încredere. Dumnezeu oferă legământ acelui neam care are tăria să-și croiască drum prin vicisitudinile istoriei. Românii au demonstrat că au această calitate. Comunismul le-a alterat vigilența. Capitalismul i-a găsit săraci în toate felurile posibile, pradă ușoară pentru tentații materiale și profeți mincinoși.
Românii au rătăcit patruzeci de ani prin deșertul unei ideologii mincinoase. La capătul lor s-au găsit dezbinați și fără țel. Pe Dumnezeu l-au pierdut pe drum.
Interiorul catedralei este copleșitor prin dimensiuni și strălucirea decorațiunilor. Afară, mustește de misticism de paradă și dispreț ateist. Contrastul interoghează. Parte numeroasă din preoțimea română este inadecvată actualului moment al existenței României, când biserica ortodoxă este folosită ca tribună electorală. Un birou electoral ortodox?
Privirea fotografiilor catedralei îmi prilejuiește o introspecție a propriei credințe, a locului meu într-o lume care împinge limitele tuturor deșertăciunilor umane spre un orizont în care nu mă regăsesc. Închid ochii și încerc să mă văd în interiorul clădirii. La Sagrada am simțit lumina vieții și a naturii, la Sfânta Sofia am simțit plângerea căderii zidurilor cetății. În Catedrala Mântuirii percep un gol apăsător.
Îmi doresc să ajung din nou la Tismana, la Cozia sau la Voroneț. La Rohia. La Lainici. La mica biserică din satul bunicilor. Acolo m-am simțit de fiecare dată aproape de Dumnezeu. Acolo rugăciunea și meditația capătă un sens transcendent. Sunt locuri lipsite de grandoare.
Esențele tari se țin în recipiente mici.
Foto: InBucovina.ro
