Noapte de smoală. Bunica suflă în lampa cu gaz. Din luncă se aude o cucuvea. Latră un câine care a simțit dihorul în preajma cotețului.
Trr-ra-ta-ta… Trr-ra-ta-ta…
– Bunico, ce se aude?
– Trag grănicerii pe fâșie.
– Trr-ra-ta-ta… De ce trag, bunico?
– Un om care vrea să treacă Dunărea dincolo. La sârbi. Dormi.
Mi s-a topit somnul. Privesc întunericul. Dunărea la Hinova este imensă, leneșă și largă ca marea vacanțelor mele la Eforie, când nu bate vântul. Noaptea, Dunărea trebuie să fie înfricoșătoare. Cine ar putea să o treacă înot?
Tata. Da, tata o trecea, dar numai ziua. Sârbii aveau bostănărie dincolo. Se duceau băieții și dădeau iama. Spărgeau lubenițele și mâncau miezul. Apoi înotau înapoi.
Trr-ra-ta-ta…
– Bunico, de ce să treacă cineva Dunărea noaptea?
– Vor să fugă dincolo.
– La sârbi? Ce e la sârbi? De ce să fugă?
Bunica tace.
Mă gândesc la omul de pe fâșie. Omul vânat de grăniceri. O fi apucat să intre în apă? E moarte sigură. Adorm.
……
Cobor în gara din Severin. Am o valiză cu haine, două cărți. Cât are nevoie un puști de doisprezece ani, în vacanță la bunici. Hinova este un sat pe malul Dunării. Liniștit. Uitat de timp. Undeva pe aici armata romană a trecut apa spre cetatea dacilor. De atunci nu s-a mai întâmplat nimic. Bunica a cumpărat pământ. Mult, din salariul de timonier al bunicului. Oamenii Dunării.
– Ce-ai în valiză?
Ofițerul de grăniceri mă privește cu asprime. Cei doi soldați din spate, înarmați cu mitraliere, au mutre indiferente.
Deschid valiza. Cred că sunt obraznic. Mă simt semeț și obraznic. Am un rânjet pe față. Tipii ăștia sunt nebuni. Nu văd că sunt un puști, abia răsărit, nu știu dacă am un metru și jumătate. Uau, ce aventură, abia aștept să le-o povestesc alor mei.
– Ce cauți aici? mă întreabă ofițerul de grăniceri, în timp ce îmi scotocește prin valiză.
– Am venit în vacanță la bunici. La Hinova. Am familia în Severin. Gelu e verișorul meu… e șef cu transporturile la Uzina de Vagoane… aici, lângă gară.
Încep să mă îngrijorez. Tipul îmi întoarce valiza pe dos.
– Ce este asta? Și de ce ești singur?
Nu răspund. Sunt singur pentru că am permis pe căile ferate. Ai mei au încredere. M-au suit în tren la Timișoara. Sunt trei ore de mers.
– Este o pernă pneumatică! E pentru plajă! Mergem la pescuit! Întrebați-l pe Gelu! Sunați la mama! E contabilă la Spitalul CFR din Timișoara. Am numărul!
Încep să înțeleg că am intrat într-un bucluc și nu știu să ies.
– Ia-ți valiza. Te ducem la post!
Încadrat de cei doi militari înarmați cu mitraliere, îl urmez pe ofițer. Am impresia că toată lumea din gară se uită la noi. Sunt năucit.
Cazarma grănicerilor este undeva lângă gară.
– Ce-ai aici? Ce-i cu ăsta? întreabă ofițerul de la poartă.
– Unul care încearcă să treacă Dunărea.
– Ăsta?… Câți ani ai, bă?
– Doisprezece. Vă rog, sunați la Uzina de Vagoane, la vărul meu, sau la Timișoara! Vă rog…
– Bagă-l la carceră. Să-l vadă ofițerul de gardă.
Mă trezesc într-o celulă. O cameră întunecoasă, o bancă, un scaun, o găleată. Pe bancă, un om. Poate are treizeci de ani, poate mai mult. Este slab, cu oasele feței proeminente. Privire cenușie.
– Ce-ai făcut? mă întreabă omul.
– Nimic. Am venit în vacanță la bunici. Am o pernă de plajă în valiză. Au zis că vreau să trec Dunărea.
– Niște smintiți, zice omul. Toți sunt smintiți. Să nu le spui nimic! Se apleacă spre mine. Nimic! Auzi?
În sinea mea: ce-aș putea să le spun? Mi-e frică de omul, tovarășul meu de celulă. Dacă e nebun? O fi omorât pe cineva…
Stau strâns ca un arici. Timpul se scurge nesimțit de lent. O oră, poate două.
Ușa celulei se deschide. Un ofițer corpolent se apropie de mine.
– Vino!
Mă duce la postul de control de la poartă.
– Ia-ți valiza! Ai noroc că am dat de văr-tu! Te așteaptă acasă. Vezi să nu ne mai faci necazuri.
Ies năucit. Ce necazuri v-am făcut?
Afară, soarele vacanței. Sunt liber, fără să știu ce înseamnă să fii liber. Ce întâmplare ciudată!
La doisprezece ani treci repede peste întâmplările ciudate, mai ales dacă nu le înțelegi. Peste ani aveam să mă întâlnesc cu Kafka. Atunci mi-am amintit gara din Severin și patrula de grăniceri.
…
Trr-ra-ta-ta…
…
– Unde fug oamenii, tati?
– În Occident.
– Ce este în Occident?
– Libertate. Dar să nu mai spui la nimeni.
(Fragment din volumul în pregătire «Avant de mourir – le serment de Bossost»)
