Povara unei porunci și strigătul din inimă

Era o poruncă… Mai multe… Da, să nu ucizi. Să nu-ți faci chip cioplit. Bine… și… ceva despre părinți… Unde e Biblia? Nu, nu ChatGPT, cartea… Uite-o, parcă în Exodul, Moise… Tablele Legii… Da:
„Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești mulți ani pe pământul pe care Domnul, Dumnezeul tău, ți-l va da ție!”

Ai, iai, iai, Hashem! Este singura poruncă pe care am încălcat-o. Și ce grea este povara! Eram la Craiova, pe drum spre Timișoara, când m-ai chemat. Tatăl, internat de urgență la Județean. Am ajuns seara, doar să-l mai mângâi pe frunte. Era în comă profundă. „Vă sunăm, mergeți acasă.” Și am plecat, Hashem! Am plecat ca ultimul Iudă. L-am lăsat singur cu moartea.

Și telefonul, la cumpăna dintre noapte și zi, a sunat. A sunat… De ce îi spune „ceasul lupilor”, Hashem? Am trântit cu ceasul de pământ și timpul s-a oprit acolo, atunci. A murit înainte să-mi spună de ce a trăit. Înainte să ne fi spus ce aveam de spus.

A cunoscut o tânără la hora din sat. Era ofițer, trăgea cu pistolul ca să ia hora înainte. A trimis pețitori după ea. S-au căsătorit după câteva luni și au plecat spre Timișoara: el 27, ea 18. Li s-a născut un fiu, apoi au muncit 30 de ani să-și cumpere casă. Făceau concedii cu cortul, Hashem! Îți dai seama? Mâncam la lactobar și beam bragă rece de la turcii din Constanța. A ieșit la pensie după revolta din ’89, a mai cumpărat o casă din chirpici cu teren, ca să facă agricultură. Și a murit un an după.

Opt ani am fost în conflict pentru că am fugit de acasă, iar drumul meu o cotea spre Occident. Ne-am certat îngrozitor, Hashem, fie numele Tău binecuvântat.

Mama a mai trăit 30 de ani în casa de chirpici și a lăsat mizeria să o cuprindă. „Vino în Franța”, i-am zis. Și n-a vrut. A urmat cancerul, apoi inima — și a murit pe masa de operație, când eram la Zaragoza pentru Paștele catolic. Și nici măcar nu sunt catolic.

Telefonul… „Mama dumneavoastră a decedat la ora…” Și drumul spre România — treizeci de ore. Hashem, era moartă și am repezit-o cu câteva zile înainte. Ai, iai, iai, Hashem! Pedeapsa cu moarte scrie în legea Ta! Cancerul meu și inima mea, care cere o mașinărie, au venit în lunile următoare.

Iau asupra mea orice pedeapsă, Hashem! M-am pus pe plâns ieri, ca un nimeni, că voiam să-i iau în brațe pe amândoi și să spun rugăciunea morților. De ce? De ce? M-au împins spre cărți. Au cumpărat două case și o bibliotecă, iar cărțile mi-au devenit părinți.

„Voi nu vedeți lumea ca mine”, le-am spus cu emfază, în timp ce ei munceau să mai cumpere o carte, să plătească meditatori.

La Hanul Doctorului, în Craiova, ne-am îmbătat de bucurie și am sărit în piscină ca să sărbătorim admiterea la școala de doctori. Și era noapte. Noaptea anului 1977. „Să nu te îneci!”, striga mama disperată. „Îl am pe fiul meu lângă mine, nu mă lasă să mă înec!”

Ai, iai, iai, Hashem! Muream înecați amândoi! Eram la fel de beți, dar ce dovadă de încredere de la un tată spre fiul lui! Dar nu am pus niciodată stetoscopul pe el și l-am lăsat să moară înecat în hemoragia cerebrală.

Să urlu! Să-mi smulg hainele! Iartă-mă, Hashem, dacă mai e loc de iertare! Pe mormântul din Timișoara, unde zac unul lângă altul, mama mea și tatăl meu, cineva drag a pus ieri un buchet de crizanteme.

Când am fost fericiți toți trei? Când am venit în calea voastră, fluturând rezultatul admiterii la Liceul Loga? Când s-au afișat rezultatele la Medicină? Când am intrat în casa nouă din centrul orașului? Sau când ați venit să asistați la jurământul militar? Am fost fericiți împreună? Cu siguranță. Dar ceva nu a funcționat, nu a mers.

Prea multe cărți, Hashem? Egoism? Singurătate?

Stau și plâng cu ochii închiși într-o îmbrățișare. Orice pedeapsă mi-ai da, Hashem, lasă-mă să merg lângă ei într-o zi.

Cinstește-l pe tatăl tău și pe mama ta! Până nu e prea târziu! O poruncă veche de când lumea.