Și totuși, ce înseamnă România?
Țară de baștină, domiciliu, marotă naționalistă, lecție de istorie, cazan cu fasole, sau ce? „Pohta ce-am pohtit-o eu”, spunea Mihai Pătrașcu, zis Viteazul, condotierul ban al Craiovei, trăind visul împlinit a trei veacuri mai târziu în aceeași urbe antică a latinei Albei Iulia. Sau Posada, Codrii Cosminului, Plevna, Mărășești, locuri unde s-a zidit din lut și sânge mânăstirea română.
Dar România mai înseamnă și risipirea fiilor și fiicelor ei prin cimitirele din Paris, Heidelberg sau Palermo. Enescu, Cuza, Brâncuși, Bălcescu și atâția alții… Și mai înseamnă 1907, Legiunea Arhanghelului Mihail, Experimentul Pitești, Sighet, Securitatea ceaușistă, Proclamația de la Timișoara.
Și mai înseamnă dorul din balada lui Ciprian Porumbescu, blestemul iubirii din cântecul Mariei Tănase, Concertul de Bach al Mariei Papadat-Bengescu și moartea în chinuri a lui Nicolae Iorga… Toate acestea, plus colbul uliței de pe buza Dunării și tinda bunicilor în arșița verii, sunt parte din ceea ce reprezintă această țară.
Eu nu cred că România poate fi cuprinsă cu mintea ori cu sufletul, pentru că nimeni nu este echipat cu o asemenea capacitate. Cred mai degrabă că fiecare suntem o parte din această experiență, întâmplare, lucrare – cum vă place să o numiți – care este România. România există prin noi toți, români de pretutindeni, așa cum noi ne definim prin spiritualitatea românească, atât cât a încăput în fiecare.
Să-i dea Dumnezeu României viață lungă, iar românilor sănătate și înțelepciune!
La mulți ani, România!
