„Dați-mi liniștea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a le schimba pe cele ce se pot schimba și înțelepciunea de a le putea distinge unele de altele.”
Sunt vorbele lui Marc Aureliu, împărat roman, considerat de unii filozof. Eu zic că nu era filozof. Era doar înțelept. Doar… De parcă a fi înțelept este un hobby. Mda… Cam sofisticat. Tipul ăsta, Aureliu, a condus un imperiu. Îți trebuie fapte ca să îți permiți luxul să vorbești despre ele din înălțimi. Și Statele Unite sunt un imperiu. Poate ar avea nevoie de Marcus. Mort de mult. Cine naiba mai știe de el? Imperii pe naiba. Iluzii…
Mediterana. Lași plaja în urmă. „Oameni, oameni, oameni”, scria Joyce. Atât de mulți, să calci pe ei. Câți dintre ei sunt filozofi? Azi-dimineață se îmbuibau la micul dejun. Farfuriile pline. Benidorm all inclusive. Turismul pentru toți. Țipetele copiilor. Trupuri aliniate pe grătar. Trupuri sfârâind în propria grăsime, în propria filozofie de viață. Viață…
Care ești în ceruri… Facă-se voia Ta. De parcă Ți-ar cere cineva voie. Ești, că altfel de ce Te-am mai întreba?
De aici încolo apa îmi trece peste frunte, pământul nu-l mai simt sub picioare, încep să înot, cu teamă incertă de necunoscutul de sub mine și voluptatea eliberării corpului de greutate și a spiritului de grija măruntelor constrângeri. Pâinea noastră cea de toate zilele…
Am lăsat în urmă plaja și cabinetul. Un cabinet medical cu orar fix. Cu o mie și câteva sute de pacienți. Ai mei. Mi-au mâncat zilele. De două ori în burnout. Venlafaxină. „Las-o mai moale, cher collègue. Dacă le dau un deget… Te vor mânca”, spunea doctorul Moulin. M-au mâncat. I-am plătit cu peste cincizeci de mii și aceia bani de împrumut. I-am cumpărat. Sunt ai mei, cu drept de viață și moarte.
Să dispar, dar cum? Ar fi o lașitate. Lașitate sau libertate? Nu-ți aparții, Marc Aureliu. Menire. Datorie. Eroism. Fuck!
Mă îmbrățișez cu Mediterana. Plaja este în spate. Oamenii se amestecă cu nisipul. Înot în ritmul valurilor. Amfibieni. Venim din apă, dar ne întoarcem în țărână. Și dacă nu ne-am mai întoarce?
„A long swim to China”, spunea reverendul Shannon într-o piesă de teatru scrisă de Tennessee Williams.
Noaptea Iguanei.
Frică de oameni, de incomensurabila lor prostie și dezmățul răutății. Disperare. Dezintegrare… Și ne iartă greșelile noastre!
Am ochii închiși, când o tresărire. Văd caiacul la distanță mică. Este lângă capul meu. L-am împins cu răbufnire de revoltă, schimbându-i direcția. Aș fi vrut să-l răstorn.
Înotam cu ochii închiși, spre niciunde, nehotărât, rebel, fericit. Care ești în ceruri… În mare. Care ești…
Cretinilor! Au închiriat caiacul. Să facă mușchi. Să-și facă loc pentru bere. Uitați-vă cât loc este pe mare, imbecililor!
Unul ridică vâsla să mă lovească.
– Te omor! mi-a strigat într-un grai pe care îl cunoșteam de pe vremea când vorbeam cu un grădinar din Capri despre împărați romani.
Doi într-o barcă… Ba nu, parcă erau trei. Jerome K. Jerome. O poveste idioată. Umor englezesc cu gust de porridge.
Plăcerea plutirii în imponderabil s-a dizolvat în apa mării. Dorul de larg, tentația scufundării în calmul adâncului s-au transformat în greață, apoi în deznădejde. Nu mai ești singur nici în inima mării. Nu mai ești singur nici în tine însuți. Gratiile sunt prea strâmte… Să mori de caiac este o moarte banală. Fără poezie. Fără eroismul unui sepukku.
M-am întors spre mal, spre hărmălaie, spre imensa frustrare de apartenență la ceea ce unii numesc „umanitate”. O plajă ticsită de pacienți.
– „O să ne lipsiți, domnule doctor.”
Îmi lipsesc mie însumi. Marc Aureliu este mort și nu-i simte nimeni lipsa. Da, dar Marc Aureliu… Cine naiba te crezi?
Viața este frumoasă, se spune. Trăiește clipa. Carpe diem. Cârpe… Bune de șters tacâmurile.
Ar putea fi, dar e locuită. Plină de aminoacizi. Spermatozoizi și ovule în călduri. De avortoni. Iartă-i, că nu știu ce fac. Cum și noi iertăm greșiților noștri.
Pășesc pe nisipul fierbinte. Printre trupuri goale. Al naibii nisip. Îmi arde tălpile. Îmi caut locul printre șezlonguri închiriate cu douăzeci și ceva pentru o zi.
– „A fost bună baia?”
– „Da.”
Mă întind. Închid ochii. Încă simt marea mângâindu-mi trupul. Trăiesc.
Nu. Ar fi putut fi o baie apoteotică. Un tip dispărut. Poate mâncat de un rechin alb. N-a fost. A fost doar un incident naval internațional. Niște orgolii. O greșeală de navigație.
Atât despre asta, deși ar fi de spus încă multe… Cât e marea de adâncă.
Acum și-n vecii vecilor… Amin.
