Mă exprim ca medic cu experiență mai degrabă practică decât academică. Am trecut prin două situații personale. Prima, cu doisprezece ani în urmă, când, după o lungă perioadă în care mi-am neglijat corpul, am ajuns la 127 de kilograme. Asta nu mă împiedica să fac eforturi fizice moderate, să fiu activ, să fiu bine privit în societate. Am ajuns în acea situație pentru că eram gurmand, îmi plăceau bucuriile lumești și trăiam într-un stres permanent.
Am realizat că nu pot fi un exemplu pentru pacienții mei, chiar dacă „mă simțeam bine în pielea mea” și am decis să slăbesc. Cum sunt un individ care vrea „totul acum”, am făcut o cură drastică, nerecomandată medical, ajungând în trei luni de la 127 la 92 de kilograme. Era vară. Am mâncat legume gătite, dar și proaspete (de foame, ronțăiam morcovi, ridichi), puneam ciuperci în tigaie, un ou fiert de două-trei ori pe săptămână, dar am eliminat pâinea, alcoolul și orice conținea urme de zahăr. Mergeam uneori 6-7 km în ritm rapid, însă fără un program structurat.
A fost de fapt un experiment medical, ca să observ și să înțeleg ce se întâmplă cu corpul supus unei asemenea încercări. M-am oprit, fiind mulțumit de rezultat, o decizie proastă. Totuși, mă simțeam bine în corpul meu. În câțiva ani am ajuns din nou la 117 kg. Și într-o zi am urcat pe munte, undeva în Pirinei, iar pe la 2.000 de metri nu mai puteam să respir. Seara am făcut o criză de fibrilație, genul de aritmie care produce infarct sau accident vascular cerebral.
Revenit acasă, mi-am făcut analizele, primele după șapte ani, și am descoperit un cancer de prostată și o insuficiență cardiacă. Guta, adică acidul uric crescut, era ultima grijă, după ce, cu un an în urmă, glicemia urcase la 1,26. Era un sindrom metabolic complet, ca în tratatul de medicină internă. Mi-am spus că orizontul meu de viață nu are cum să depășească cinci ani.
O discuție cu chirurgul urolog m-a decis să „iau taurul de coarne”. „Ca să te operez cum trebuie vreau să dai jos 40 de kilograme”, mi-a spus el fără menajamente. „Cancerul tău evoluează lent, îți las patru luni.” Nu pot atât, i-am zis, dar 30 îți promit. M-am dus acasă, m-am uitat în oglindă și mi-am spus: „Băiete, îți schimbi total modul de viață sau dai colțul.”
V-am mai povestit despre această a doua încercare. De data aceasta activitatea fizică a fost mai complexă: o oră zilnic, cardio, musculatură, fitness. La început alergam 50 de metri, după trei luni reușeam un kilometru. Am calculat caloriile fiecărei mese și ale fiecărui aliment în parte, am adăugat vitamine și minerale. Nu vreau să vă dau un model de regim alimentar, internetul este plin de astfel de exemple, ci să vă ajut să înțelegeți că cea mai bună metodă de slăbire este voința și înțelegerea necesității.
Eu nu prescriu plasturi cu nicotină din același motiv: voința. Aici sunt de acord cu Nietzsche. Am refuzat tratamentele injectabile care fac furori în SUA și pe care mi le puteam prescrie și în Franța. Dacă nu ai determinarea necesară nu poți reuși. Eu m-am trezit cu spatele la zid, în fața plutonului de execuție. Drumul este lung și greu, trebuie să te resetezi. Nu este doar o cură de slăbire, ci o schimbare de metabolism, de mentalitate, de filozofie de viață.
Am scăpat de 35 de kilograme în cele patru luni, mi-au scos cancerul, ritmul cardiac a revenit la normal. A fost greu după operație pentru că nu mai puteam face exercițiile fizice, dar corpul s-a adaptat. Nu mai resimt acea „plăcere” gastronomică, mă satur repede, iar stomacul se revoltă dacă îndes mai mult decât este capacitatea lui actuală. Și da, mă simt mult mai bine în corpul meu acum.
Aici voi dezvălui un fapt care poate să tulbure puțin gândirea critică. Ce este corpul? Vă aparține? Sunteți stăpânul lui absolut? Sau doar credeți asta? „Mă simt bine în corpul meu!” Dar corpul vostru se simte bine cu voi? Corpul este un vehicul pentru sufletul vostru. Vrea combustibil, vrea ghidare și direcție, vrea adăpost. Ce faceți voi pentru corpul vostru, ca să-i cereți să vă ducă departe?
Uneori acel „mă simt bine cu corpul meu” este politicește corect, dar este și adevărat? Nu este o dovadă de slăbiciune, de resemnare, uneori poate de aroganță? Sănătatea nu se negociază. Desigur, fatalitatea poate produce modificări genetice, iar factorii de mediu și stresul pot declanșa boli care nu au legătură cu obezitatea. Însă combaterea obezității presupune un mod de viață care favorizează buna funcționare a celulelor noastre. Să nu ne culpabilizăm, ci doar să privim adevărul în față și să știm ce să facem cu el, de preferat înainte ca sentința analizelor de sânge și diverse să ne pună la zid.
M-am dat ca exemplu, mai degrabă decât să vă vorbesc din experiența cu pacienții mei. Operațiile de micșorare a stomacului sunt radicale, dar comportă riscuri, uneori majore. Sigur că am avut și norocul să dau de medici exemplari: radiologul Humbert, profesorul Huyghe, doctorul Thoulouzan și alții, cardiologi, kinetoterapeuți, infirmiere, oameni competenți și dedicați. Dar lupta cu obezitatea a fost lupta mea. Și este în continuare, pentru că presupune un alt stil de viață. A fost revoluția mea.
Poate fi și lupta voastră. Nu lăsați automulțumirea să vă fure ani din viață. Viața este un dar pe care trebuie să-l apreciem la justa valoare. Vom mai vorbi despre sănătate, nu neapărat academic și nu personalizat. Colegii mei sunt la fel de doritori să vă ajute. Cred cu tărie că în felul acesta pot contribui la binele prietenilor mei, la binele general. Sunt om al cetății, mă interesează ce se întâmplă în jur, dar în primul rând sunt medic.
Astăzi poate fi un început. Nu lăsați pe mâine! Salutare și să auzim de bine!
Foto: Freepik
