Aceasta este genul de poveste thriller pe care o vedeți doar într-unul din filmele lui Michael Cimino sau Frank Darabont. Un om a căzut pe scări. Este dus la un spital de urgență. Acolo i se face un RMN care dezvăluie ventriculi cerebrali inundați de sânge.
„Va muri”, spune medicul. „Chemați familia.”
Trebuie spus că familia omului este răspândită prin ținuturi îndepărtate, din care se vine cu păsări de fier. Totuși, omul nu este în comă. Răspunde la stimuli. Deși redusă, conștiența lui este prezentă. Familia se adună, dar accesul este limitat. Este așteptat decesul iminent.
Dar undeva, la mare distanță, într-o altă țară, un personaj insignifiant, un hobbit, să zicem, nu crede în verdictul sumbru. Nu crede în moarte. Nu cunoaște vrăjile medicinei. Dar îl cunoaște pe omul cu creierul inundat de sânge și se încăpățânează: trebuie să mai existe o speranță.
Și de aici începe o incredibilă însăilare de întâmplări.
Hobbitul trimite vorbă altui hobbit, aflat mult mai aproape de muribund, și acesta pleacă în căutarea unui vrăjitor. Știe că sălășluiește într-o peșteră mare numită Clinică Universitară. Îi arată RMN-ul și îi spune povestea. Niciunul dintre aceștia doi nu cunoaște omul prezis morții. Dar marele vrăjitor trimite vorbă celor care veghează muribundul și le spune ce vrăji să facă.
A trecut deja o săptămână. Omului i se deschide craniul. Sângele este evacuat. Urmează zile de cumpănă. Cei doi hobbiți și marele vrăjitor sunt permanent în contact. Și zi după zi, omul revine la viață. Vorbește, merge, reușește chiar să-și radă barba. A depășit și infecția postoperatorie. Omul trăiește. Familia lui s-a întors peste mări, acolo unde viețuiește fiecare. I-a rămas alături doar soția.
Am asistat la toată istoria asta din postura unuia care se pricepe la vrăji, dar care nu poate face mare lucru — magia mea nu depășește competența unui medic de familie. Am crezut în prognosticul nefericit. Cu o asemenea hemoragie, nimeni nu poate trăi.
Și totuși… Un hobbit nu a vrut să accepte evidența. Cunosc povestea lui Lazăr, cel pe care Isus l-a ridicat la viață. De abia acum o cred.
Cei doi hobbiți care au conspirat ca să salveze o viață își văd de cotidianul lor. Niciunul nu crede că a făcut altceva decât cele trebuincioase într-o astfel de situație. Niciunul nu se gândește că au învins moartea. Aș fi putut să-i compar cu îngerii, dar modestia lor mă duce metaforic spre personajele unei istorii cinematografice.
Iar dincolo de povestea asta, vin și spun că sistemul medical românesc are nevoie de o altă scenografie. Este capabil de lucruri bune, pentru că are vrăjitori care știu să alunge moartea. Dar sunt și alții, prea complezenți în prezența ei. Poate le lipsește curajul, interesul, poate competența — dar uneori cred că mai este ceva.
Neshama – acel ceva pe care o credință anume îl consideră sinele care locuiește corpul și îl definește ca „suflet”. Este acea scânteie divină dăruită omului, care poate întoarce viața din strânsoarea morții. Sistemului nostru sanitar îi lipsește „neshama”. Buget, salarii, competențe — toate acestea se pot adăuga dacă există voință politică. Neshama vine de la Dumnezeu. Ori aici avem o problemă…
Foto: Imagine generată digital, inspirație artistică – DALL·E / OpenAI
1 comentariu
Superb! Ador tot ce scrie domnul Doctor Mircea Ciungu!