Credința nu este supunere oarbă, este nevoia să știi, este sete de cunoaștere. Este „Emouna”, așa cum au descris-o Maimonide și alți exegeți ai Torei, Biblia, așa cum o cunoaștem astăzi. Nevoia unui reper statornic este necesară într-o lume plină de incertitudini.
Nașterea este o întâmplare. Moartea este singura certitudine. Între aceste momente, viața este un șir de întâlniri și evenimente aparent supuse hazardului. Oare să fie așa? Gândim, existăm.. „Emouna” poate fi o cale. Suntem capabili să o găsim?
Îmi aduc aminte începutul pandemiei cu SARS-COV-2, covidul. Panica imensă care a cuprins țări și guverne. Frica. Incertitudinea. Nu știa nimeni de unde vine și vă rog, nu vă insultați inteligența oferindu-i versiuni personale. Ar fi o reacție impudică și o dovadă de imaturitate. Orice tuse în preajmă dădea fiori. Măști, teste, remedii care mai de care mai bizare, o isterie la nivel planetar.
Unii s-au ascuns în scepticism și negaționism. Până au început să moară, până ce spitalele s-au umplut de bolnavi cu plămânii praf, până ce medici și infirmiere au pierdut lupta, au murit infectați sau s-au sinucis. Primele luni au arătat o societate umană în disoluție.
Țin minte primul bolnav, zgomotul de porumbar al plămânilor lui, ambulanța cu sanitari costumați ca niște cosmonauți care a staționat o oră în fața cabinetului. Omul a stat trei săptămâni în spital, pe burtă , sub oxigen. A supraviețuit.
Îmi amintesc măsurile de protecție, masca de plastic pe care am primit-o de la un inginer de la uzina de avioane Airbus din Toulouse, măștile chirurgicale pe care le-am primit din Japonia, de la rudele unui pacient.
Îmi amintesc cum veneam acasă, intram prin garaj, ca printr-un sas, mă dezbrăcam la piele, îmi lăsam haine și încălțări acolo, urcam la duș, mă spălam cu săpun special un sfert de oră, la prânz și seara, Dimineața coboram dezbrăcat în garaj să mă îmbrac.
Ștergeam scaunele și biroul din cabinet cu dezinfectant după fiecare consultație. Era o nebunie. Mi-am scris un testament în care încercam să-mi pun în ordine mobilele vieții… Credeam că am cincizeci la sută șanse să încasez virusul. Apoi a urmat carantina. Tăcerea. Așteptarea. Vaccinul.
Am intrat în conflict cu prieteni și cunoscuți care au refuzat să accepte evidența. Pe unii virusul i-a ucis. Am trăit cu indignare manifestațiile antivaxerilor din Franța. Am trăit un moment de cumpănă al omenirii. Am trăit un moment de cumpănă al meu.
Nu frica de moarte m-a marcat, ci sentimentul fragilității speciei umane în fața unui virus. De fapt în fața oricărei catastrofe, fie ea biologică, meteorologică, telurică, sau cosmică. Catastrofele sociale…
Avem impresia că le știm pe toate și că putem controla totul. Pe mine, această fățărnicie mă deconcertează. Din acest motiv contest „analizele” politice, teoriile conspiraționiste, etichetele și judecățile superficiale ale oamenilor.
Ne-am pierdut umilitatea. Ne credem stăpânii propriului destin.
Hazard. Destin. Tot ce ni se întâmplă este rodul hazardului, cred unii. Einstein a spus că hazardul este Dumnezeu care se plimbă incognito printre noi.
Mă întreba cineva unde este „Dumnezeul meu”. Este în tine, i-aș răspunde, dar nu-l face responsabil de cancerul tău sau de neplăcerile vieții tale. Este un… cineva cu care poți sta de vorbă atunci când în jur toți par să-și fi pierdut capul, când prietenii sunt la fel de neștiutori ca tine. Este inconștientul tău revelat. Problema este că accesul la inconștient este complicat. Cum scoți în conștient ceva ce aparent este închis cu șapte lacăte?
Nu sunt atât de înțelept să-ți răspund. Pentru mine a fost revelație în moment de mare cumpănă.
„Arată-mi splendoarea ta!” – i-a strigat Moise lui Yahveh, exasperat că nu-și vedea interlocutorul.
„Nu poți să mă cunoști și să trăiești”- i-a spus acela.
În fond, să vezi ce? Legile Universului? Evenimentul Creației? Cine te crezi?
Păi sunt Om! Sunt valoarea absolută!!!
Asta crezi tu. Ești mai slab decât un virus.
Depinzi de un prost care dă cu mașina peste tine. Cursul vieți tale depinde de cei din jur, de cei pe care i-ai întâlnit la un moment dat. Viața ta este un șir de întâlniri. De capul tău nu valorezi mare lucru. Ești de unică folosință.
Pandemia a produs schimbări profunde în societatea umană, mai ales acolo unde complexitatea relațiilor este cea mai mare, in Occident. A arătat ca suntem dispensabili. Inteligența artificială vine să ne arate ca suntem inutili.
Nu știu voi ce faceți, dar eu mă întorc spre Hashem și recunosc că nu știu mare lucru, deși aș vrea. Aștept la rând acel moment când poate voi afla adevărul. De asta nu mă tem. Sunt mulțumit și curios.
Foto: La centrul orășenesc de depistare anti-covid
