Ancorarea mea de Facebook este cea mai penibilă slăbiciune pe care mi-am permis-o de la Bar Mitzvah încoace.
La zece ani am primit o carte de istorie și ghete de fotbal. Mi-au urat „voievoade, să ajungi persoană importantă că ești deștept și ai picioare de fotbalist”. Nici eu nu știam că am sânge ashkenaz. Ei nici atât. Erau olteni ortodocși. Eu eram un experiment în curs. Dracu știe din ce eprubetă am scăpat pe pământ.
Dar am fost influencer… Am găsit bucurie în manipularea altora după cum au găsit și… ele în mod egal și ghicitul în cafea mi-a oferit instrumentul. Asta înainte de nechezol. În nechezol pot ghici doar maeștrii. Eram maestru dar aveam deontologia mea. De vreme ce nu mă pricepeam la chestii tehnice ca să impresionez fetele, m-am folosit de misterul zonei crepusculare. Un soi de punct G ezoteric. Oricum, nimeni nu știe unde este și nici măcar dacă există. Am aflat că nu contează ce le spui de vreme ce le spui ce vor să audă într-o manieră barocă cu multe curbe. Trebuie practică.
„Dar te rog să nu profiți de mine” – mi-a cerut una dintre vestalele mele. Ca și cum mi-ar fi spus „ia-mă, fă ce vrei cu mine”, etc. Și n-am profitat. Treceam printr-o perioadă romantică. În plus nu am urmat niciodată calea ușoară… de-aia n-am ajuns nici persoană importantă nici fotbalist. Mi-au spart nasul la un meci de fotbal. L-am luat în mâini și l-am pus la loc. Un coechipier a leșinat. Apoi m-am dus la spital și ăia au zis că „bine ai făcut, o să rămâi cu o fantă, dacă tragi apă cu săpun pe nas poți să scoți baloane pe cârca nasului”. Așa m-am lăsat de fotbal.
Mai târziu m-am diversificat. Am început să scriu. Când citești mult nu mai știi dacă scrii tu sau Maupassant. Nici măcar Maupassant n-ar ști. Am iubit Bel-Ami. Dar Jivago a fost personajul preferat. Am citit mult. Atât de mult că am uitat ce-am citit. Am trait o scurtă vreme în pielea lui Cyrano, fără să bănuiesc că într-o zi, la Bergerac, îi voi admira nasul și spada, ambele la fel de lungi ca talentul.
Într-o zi mi-au dat o diplomă de medic. Doctor-medic. Să fie clar! Sunt doctor în medicină și specialist în oameni.
Așa am fumat vreo trei-patru – șase vieți până când am dat de groapa de gunoi a Facebook.
Știți că într-o groapă de gunoi găsești de toate. Poți sa-ți mobilezi mansarda. Poți să faci o salată de fructe. Poți să te împrietenești cu un câine sau cu o coțofană. Sau cu un cerșetor. Sau cu un deștept. Cică mai bine cu un deștept la pagubă decât cu un prost la câștig.
Nu sunt empatic. Nu mai sunt! Nu sunt umanist. De când s-au împăunat comuniștii cu eticheta asta disprețuiesc „umanismul”. Nu sunt pacifist. Dacă aș avea zece portavioane aș pune ordine în balamucul mondial. Dacă aș fi președinte peste zece portavioane le-aș spune tuturor ce nu le place să audă. I-aș beșteli și le-aș pune zoaie în cap. Sicofanților! Prefăcuților! Draci cu vorbe angelice. Lupi în blană de oaie.
Din păcate ăsta cu zece portavioane este parte a balamucului.
Vremea când ghiceam în cafea e departe. Barocul aurit nu mai este de actualitate.
Acum câțiva ani… „Vai, domnule doctor! Nu credeam că puteți să vă exprimați în felul acesta! Sunt neplăcut surprinsă”. „Ia mai du-te cucoană! Că nu suntem la Panthéon ca să vorbim în șoaptă!”
La ce ne așteptăm? Ați întors ceașca? Ați învârtit zațul pe peretele ceștii?… Mda. Văd un drum de seară. Vă place șampania?….
Nu am fost nici feminist nici afemeiat. Dar nimic nu este mai intelectual decât compania în conversație a unei femei „de lume”. O scrimă intelectuală de nivel olimpic. Bărbații sunt previzibili și anoști.
Când am cerut acces pe FB era altă lume.
Am început să scriu pe Catchy. Primul eseu scurt a fost în stil dada despre memoria geologică. O gogoașă. „Du-te dom’le la psihiatru!” – mi-a scris o doamnă în comentariu. Am vrut să-i răspund haiducește ca pe stadion. Nu merită, mi-a scris Mihaela, omul pentru care încă mai cred că pot scrie o carte. N-am să o scriu. E plină librăria de cărți scrise de băieți și fete care știu să pună virgulă. Eu nu știu. Nu-mi pasă, după ce am citit și Saramago.
Eseu despre orbire. Colosal! Formă. Contur. Aspect. Aparență. Margini. Sistem. Oh, da! Sistem. Reguli. Ierarhie. Nu, mulțumesc. Sunt un lup garou, aninat pe streașina propriei mele catedrale.
Nu am nici măcar un decerebrat în listă. Nu țin cu nimeni. Este multă încrâncenare. În politică nu este loc de emoție. Nu te culci cu ei! Manipulare cât încape. Rătăciri. Lipsă crasă de informații. Am zis că nu accept opinii despre Franța de la cineva care nu plătește în Franța măcar un sfert din taxele și impozitele pe care le plătesc eu. Când locuiești la Văscăuți, ocupă-te de pășunea comunală! Nu de Franța sau de Trump. Sau de Astragalus.
Și te gândești că nu am nici un decerabrat de-ai lui Georgică în listă! Nici pesedei. Nu mă deranjează nimeni! Pot să postez orice! Dar nu ce vor mulți să vadă! Ar fi simplu. Eu sunt un ghicitor în cafea de modă veche. Un vizionar. Nu mă mai văd în compania „analiștilor”.
Atunci când ghicești în cafea devii complice al celui care îți oferă ceașca. Anticipezi o spovedanie. Faci psihanaliză. Influențezi viitorul. Viitorul meu nu este aici.
Sunt pe punctul de a începe a opta viață. Trebuie să găsesc o ușă. E greu să renunți la slăbiciuni. Te ard. Te consumă. Te micșorează.
Foto: Freepik
