David a fost un păstor, cu vreo trei mii de ani în urmă, în ținutul pe care se află astăzi Israel. Talentat, poet și priceput la strunele harpei, curajos și isteț, l-a învins pe Goliat cu o praștie. Un om de succes, am zice. Samuel, profetul, merge până acolo că îl propune poporului ca viitor rege. Mai avea o calitate: era un tip devotat lui Dumnezeu.
După evenimente complicate, David ajunge rege. Puterea îl transformă.
Într-o zi vede o femeie frumoasă. Bathsheba. O dorește. Femeia era măritată cu un general al lui David, un hitit pe nume Urie. Urie nu era evreu, era străin – imigrant – în Israel. Dar era fidel regelui și urma toate obiceiurile din Israel. Integrat, cum s-ar zice.
Bathsheba rămâne gravidă. David îl cheamă pe Urie de la război ca să mascheze paternitatea copilului rezultat din adulter. Urie refuză. Pune datoria față de rege mai presus de orice. Atunci David cere ca Urie să fie lăsat singur în luptă, astfel ca inamicii să-l ucidă. Urie moare.
David se căsătorește cu Bathsheba. A fost iubire între ei. A rămas lângă David până la moartea acestuia. Până aici, nimic nou sub soare.
De aici povestea se complică. Talmudul interpretează faptele într-un fel, Sinhedriul pune nuanțe, iar biblia citită în registrul creștinilor pioși complică interpretările. Cert este că lui David nu i-a fost dat să construiască Templul lui YHWH, Dumnezeu, pentru că ar fi avut pe mâini sângele lui Urie.
Fiul său și al lui Bathsheba a devenit regele Solomon, Ecleziastul, înțeleptul judecător peste întreg Israelul. David a fost pedepsit prin trădarea și moartea fiului său iubit, primul născut, Absalom. Psalmii săi sunt astăzi una din cele mai puternice căi de comunicare între oameni și Dumnezeu.
Isus, evreul, mesagerul, rabinul, omul, s-a identificat ca fiind vlăstar din rădăcinile lui David. Mie, psalmii lui David mi-au oferit speranță și mai ales liniște în confruntarea mea cu boala și în clipe de rătăcitoare restriște.
Suntem oameni cu minte și suflet. Uneori pasiunea o ia înaintea minții. Greșim, față de ceilalți, față de noi înșine. Uneori grav. Plătim. Ne ridicăm și dacă ni se dă o nouă șansă încercăm să ne agățăm de ea cu ardoare. Cu condiția să ne vedem greșeala, să ne asumăm responsabilitatea.
Cei care se erijează în judecători fără să le fie conferită această calitate de către comunitate sunt doar ipocriți. Greșeala lui David a fost mai condamnabilă pentru că a venit dintr-un abuz de putere și dintr-un abuz de încredere. Pedeapsa nu i-a dat-o o instanță umană. Nu spun mai mult.
Sunt multe de spus.
Trăim vremuri complicate, în care golani se cred trimișii lui Dumnezeu să ne salveze. Timpuri în care Dumnezeu este folosit ca paravan pentru escroci, pentru lacomi. Timpuri în care îl uităm pe Dumnezeu în zbaterea noastră. Ne credem tari în morală și în propriile forțe. Suntem carne și pasiune. Și o imensă aroganță.
Lumea noastră are înainte doua căi de urmat. Una este inteligența artificială. Aceasta este calea ușoară. Văile de silicon sunt pe val. Aduc munți de bani. Aduc putere. Aduc aroganță. Dar pot aduce și leacul bolilor. Cealaltă este calea cea grea a regăsirii comunicării cu Dumnezeu. Întoarcerea la tablele primordiale ale legii. Nu ucide și nu râvni la bunul altuia! David știa. David era rege. David a greșit în fața lui Dumnezeu. Recunoașterea nu l-a absolvit de durerea pedepsei.
Există o balanță a faptelor noastre.
Încercând să-mi păstrez echilibrul mental în înțelegerea timpului vieții mele, nu văd altă sursă decât dialogul cu Dumnezeu. În scrierea acestor rânduri am chestionat Chat GPT să aflu autorul unei cărți pe care am citit-o cu ani în urmă când eram medic la Lupeni. Era vorba despre „o poveste din vremea regelui David”.
Nu am găsit-o. Poate era doar în mintea mea.
Foto: Freepik
