Povestea acestui blog
Povestea acestui blog începe cu mult înainte ca blogurile să devină canal de comunicare. Eram la o petrecere studențească prin 1980. Plictisit: aceeași muzică disco, bârfe, nimicuri. Băusem o cafea și priveam absent zațul cafelei.
— „Vezi ceva?”
O orhidee s-a așezat lângă mine.
— „Poate văd”, i-am răspuns.
— „Știi să ghicești?”
— „Pot să încerc…”
Mi-a dat cana. Și am început să depăn o poveste despre trecut și viitor, așa cum mă inspira ființa de lângă mine. Cred că se numește vibe.
Am parcurs școala de medicină și am început să ghicesc în oameni. Apoi am întors ceașca propriei vieți. Și am văzut multe. Am început să povestesc. La început pe Catchy. Apoi pe Facebook. Astăzi, pe blog. Poate într-o zi, într-o carte.
Sunt medic în Franța. Cum am ajuns aici este o poveste. Așa începe…
Despre destin
Nimic despre politică și război. Azi e despre destin. Întreb: cât din existența noastră ne aparține și cât datorăm destinului? Și ce este, mai degrabă cine este destinul? Alter ego? Avatar? Intervenție divină? Se spune „mâna destinului”. Mânuită de cine?
Eram după 13 ani de practică medicală, mai sărac ca Iov, după ce l-a băgat Dumnezeu în examen. Și m-am hotărât să încerc altceva. M-am prezentat la un interviu inițiat de o companie farmaceutică americană. Aveam în buzunar loteria vizelor USA, asta era ispita destinului, dar mi-am zis că, decât să fac taxi în Manhattan, să încerc ceva mai aproape de medicină, acasă.
Mă duc la interviu flu-flu, îmbrăcat ca de bulevard, cu helancă și sacou, ca Lino Ventura – nu aveam costum, iar cravată nu mai purtasem din liceu. Treceam spre 38 de ani. Hipster, gangster, în orice caz un tip dubios.
Interviu la un hotel din Timișoara. Industria farmaceutică corporatistă era bazată pe medici tineri, unii abia absolviseră medicina. Vârsta mea era matusalemică. Habar n-am ce m-a întrebat șeful venit de la București. Eram bine dispus, degajat, ca unul care n-are ce pierde.
— „Mda”, zice, „am să cer managerului regional să te vadă.”
Mă sună tipul: „Ne vedem la cutare restaurant, ora H.” Mă duc, îl identific, era cu un prieten.
— „Alege o masă și ia-ți ceva de băut”, zice. „Vin imediat.”
Ok. Mă scobesc în buzunar: bani din părți, că trebuia să plătesc chiria. Dar comand un Campari cu gheață. Și șed. Vine după un timp cu un pahar în mână.
— „Mircea”, se recomandă el.
— „Tot Mircea”, zic.
— „Ce bei?”, mă întreabă.
— „Campari.”
— „Ca și mine!”
Omul este un tip tăios și inteligent. Mai târziu s-a apucat de pilotaj, dar mă bântuie suspiciunea că la masă, cu noi doi, mai era cineva: Destinul, tipul intrigant de care vă spuneam mai sus. Așa se face că, după două săptămâni, eram la Sinaia pentru două săptămâni de „inducție” cu compania căreia noi îi spuneam „Colonelul” – fusese înființată cu un secol în urmă de un colonel farmacist al armatei americane.
Mi-au băgat un ștekăr în fund pentru încărcare inițială la 25 de mii de volți și doi electrozi în urechi ca să-mi curețe creierii. Am fost vreo 16 bastarzi, din patru țări, cea mai tare promoție până astăzi. Viitori directori, manageri europeni, chiar și un viitor ministru prin Albania, sau cam așa ceva.
E mult de atunci, o viață…
Apoi am rămas 17 ani printre Mad Men. În ultimii trei m-am mutat la niște elvețieni, top trei în lume. Și asta a fost pre-destinat, pentru că a fost pasul spre un bungee-jumping colosal care m-a aruncat în sudul Franței. Dar o las pentru altă poveste.
Înapoi în timp
Când privesc în urmă am impresia că am visat. Nu știu nici să vând, nici să cumpăr. Dar am vândut și am cumpărat cu prisosință: respect, prietenie și încredere. Fără preț. Restul erau dolari. Și nu erau puțini. De asta mă întreb: dacă n-am fost eu, atunci cine? Bănuiesc Destinul, pentru că s-au întâmplat chestii care nu țin de genetica mea intelectuală. Dar știu sigur că a fost minunat!
Mi-a plăcut la nebunie! Am cunoscut oameni pe care i-am agățat de suflet și am văzut locuri pe care nu le vezi decât pe National Geographic… Eram pe o insulă din Oceanul Indian. Ieșisem pe plajă spre miezul nopții. Era o lună albă, imensă. Eu, Luna și Oceanul, vă dați seama? Simțeam respirația Destinului în ceafă. Colegii mei chefuiau în restaurantul hotelului. „Colonelul” ne trimisese în tărâmul acela de poveste drept răsplată pentru vânzările excelente.
Am rămas minute bune, întrebându-mă cum am ajuns acolo, de la mina din Valea Jiului și din ținutul Pădurenilor, unde fusesem medic.
Când ne-am întors la București, am scris un articol pentru revista locală a companiei. Se pare că a avut un puternic impact emoțional. A fost prima dată când mi-am împărtășit în scris emoțiile. Apoi am fost solicitat să scriu pentru fiecare număr al revistei. Mauritius, Seychelles, Tenerife, Africa de Sud… Alte și alte locuri, alte povești de suflet. Jules Verne mi-a deschis mintea și sufletul spre călătorii. Destinul mi-a întins drumul.
De asta zic… Să fi fost un pahar cu Campari comutatorul? Destinul poate lua înfățișări foarte ciudate. Apoi, faci ce ai de făcut. Nu știu. Aș vrea să știu.
Epilog
În orice caz, mulțumesc, Mircea, oriunde ai fi. Poate că te dai prin cer cu motorul. Mi-ar plăcea să-ți ofer într-o zi un Campari la o terasă din Timișoara. Și, dacă îți mai amintești, să-mi spui de ce m-ați angajat printre „oamenii Colonelului”. Cât este transpirația noastră și cât capriciile destinului? Și mă întreb, nu atât preocupat de trecut, cât mai ales reticent să ies din nou la drumul mare.
Face pe indiferentul, pe obositul, dar știu că este undeva acolo, așteptându-și momentul.
