Pe ruinele războiului cresc speranțele păcii, cum cresc ghioceii din zăpadă. Războiul altora este la ușa noastră. Ne găsește tulburați de manipulări, dezbinați. Să sperăm că în ceasul greu, de va veni, să ne găsim tăria coeziunii. Să ne regăsim mințile. Și să avem curaj.
O zi ca oricare, ca cea dinainte, ca toate celelalte. În fața școlii agitația obișnuită, părinți, bunici care își sărută copiii înainte să-i lase în grija învățătoarei, apoi se întorc acasă să-și bea cafeaua în tihnă, sau se grăbesc spre locurile de muncă. Magazinele își deschid somnoroase obloanele, fulguie tern în frigul care vine dinspre stepele de dincolo de Dniepr.
Este 23 februarie. Oamenii își fac planuri pentru vacanța de Paște. Sau doar pentru weekend, să ia masa cu prietenii, să meargă la cinema să vadă un film american, sau poate rusesc. O zi banală în Kiev, la fel ca la București sau Paris, sau Moscova… Ultima zi de pace. Și a fost noapte.
În zorii zilei de 24 februarie, milioane de oameni își văd viețile sfâșiate, dizolvate într-un coșmar. Prima bombă lovește un bloc de locuințe. Ce să faci mai întâi? Nici vorbă să-ți duci copilul la școală, serviciul, dă-l naibii, cui îi mai pasă? Părinții tăi sunt undeva lângă frontiera rusă, îi suni mai târziu, poate ar fi bine să fugi la supermarket să faci provizii… Realizezi că ai 30 de ani și că probabil te vor mobiliza, dar nu înainte să-ți pui familia la adăpost. O iei spre Polonia, ai uitat să pui benzină, sau mai bine să iei trenul, gările sunt ținte, trenurile pot fi atacate, îți plesnește capul. Ești tatăl, soțul, ești bărbat, trebuie să faci ceva, să-ți salvezi familia, să-ți aperi țara, dar ce? În jurul tău este haos. Este război.
„A day which will live in infamy”, spunea Roosevelt pe 8 decembrie 1941, în fața unei Americi în stupefacție după atacul japonez de la Pearl Harbour.
Ucraina nu este o insulă exotică, o bază militară. Era o țară care trăia în banalitate, în rutina familiilor ei. Un popor care abia și-a regăsit demnitatea în democrație. O națiune care învăța traiul tihnit al normalității. În 24 februarie, o zi care a zguduit din temelii spațiul euro-atlantic, un scelerat a declanșat „operațiunea specială” de subjugare a unui popor liber și pașnic.
S-au scurs patru ani dintr-un război care a făcut sute de mii de morți printre soldații ucraineni și ruși. Mii de civili și-au pierdut viața, zeci de mii de locuințe au fost distruse, oamenii au fost lăsați în frig și întuneric. Spitale, teatre, biserici, școli, au fost distruse de-a valma cu o furie implacabilă.
Într-o zi de 24 Februarie, Ucraina, stat independent și suveran, a fost atacată de Rusia. Milioane de oameni și-au părăsit locuințele, cea mai gravă criză umanitară în Europa, de după al Doilea Război Mondial. Încerc să-mi imaginez ce aș fi făcut în locul acelui tată, soț, om, care în zorii zilei de 24 Februarie trebuia să-și ducă copilul la școală. Și nu știu… Nu ai cum să fii pregătit pentru așa ceva. Între viață și moarte este o linie subțire. Nu poți să știi.
Aflu azi cu stupoare că mulți, prea mulți români ar fi vrut ca ucrainenii să fie abandonați. Le-aș aminti de sutele de mii de tineri români care au căzut, însângerând stepa de la Odesa până la Stalingrad, încercând să ia înapoi de la ruși Basarabia. Dacă tunurile rusești ajung din nou pe Prut, înseamnă că toți acei români au murit degeaba. Și dacă va fi să se întâmple, atunci să fie pregătiți să audă sirenele în București! Și să-și fi făcut plinul de benzină.
Bărbații și femeile din Ucraina luptă și pentru tine române, mor și pentru tine, ca tu să-ți duci copilul la școală, să te înghesui la Mall, să-ți bei berea în tihnă, în timp ce privești la televizor nemernici care îți vântură mintea cu minciuni despre tine și despre țara ta. Să nu fii obligat române să pui mâna pe pușcă și să pleci să aperi Prutul, că nu știu dacă vei avea curajul.
Ce vremuri mizerabile trăim! Sper ca Ucraina să reziste, sper ca războiul să se termine. Sunt deja atâția copii pentru care nu mai există tați, mame sau bunici care să-i ducă la școală. În Ucraina ca și în Rusia. Patru ani de război.
Opriți-vă o clipă. Gândiți-vă la ei. Rugați-vă pentru sufletul lor sfărâmat în ruinele războiului. Păstrați o clipă de reculegere pentru suferința lor. Umbra morții se ridică dinspre Nistru… Ferește-ne Doamne de război! Ferește-ne de noi înșine!
Foto: colaj imagini Freepik
