Tati, cine a fost David?

Orice viață merită o poveste. Orice poveste merită să fie spusă. Orice spunere înseamnă comunicare. Este cimentul vieții.

Verdict. Nu sunt un om „religios”. Dar respect religia ca fenomen istoric și ferment civilizațional. Omul s-a însoțit de mituri și credință  în forțe aflate dincolo de orizontul experienței senzoriale. Studiul acestor mituri și credințe este fascinant. Ca om de știință, cunoscător al stărilor fizice și psihice ale universului uman, am trăit cu emoție și curiozitate experiențele religioase ale existenței mele. Botezat și crescut în tradiție creștin ortodoxă, am aflat mai târziu, cu surprindere, prezența unor vestigii ashkénaze în sângele meu, în același timp cu o, aparent, inexplicabilă atracție pentru poporul evreu și Israel.

Ce sunt, cine sunt, m-am întrebat? Român prin naștere, creștin ortodox prin botez, francez prin cultură și adopție, templier prin vocație, evreu prin „emouna” și alegere personală, identitatea mea este complexă, simfonică aș zice. Și în ciuda acestei complexități de fundație compozită, reușesc să-mi păstrez echilibrul pentru că am găsit numitorul comun, egalizator, axioma tuturor ecuațiilor existențiale: Creația. Big Bang-ul, Dumnezeu, Hashem, Adonai, YHVH, oricum i-ar fi numele, fără să cad în admirație, misticism, dogmatism, fanatism, etc., etc., etc. O relație ca aceea dintre arhitect și constructor, sau dintre peisagist și grădinar. O relație care nu m-a împiedicat să rămân om de știință lucid și critic.

Este o scurtă prefață pentru mine și pentru cei care îmi citesc gândurile așternute pe ecran.

Ați fost vreodată cu Moșii? Ofrande pentru sufletul morților. Când bunica pregătea pachețele cu mâncare, în principal colivă, pe care le duceam prin vecini, ca să le oferim în memoria moșilor și strămoșilor noștri. Cât dădeam, atâta primeam. Mă îmbiau cu o gură de țuică și nu refuzam, deși aveam doar șapte ani. Ajungeam acasă seara, exuberant și dezinhibat. Erau Moși de iarnă și Moși de vară. Să dai „de pomană” însemna pentru bunicii mei, să liniștească spiritul celor dispăruți, să le spună că nu i-au uitat. Pentru că, între morți și vii exista un fel de complicitate. Vedeai fotografiile îngălbenite ale celor plecați, dar le simțeai prezența. În icoanele de pe pereți, în orologiul care bătea miezul nopții, în scârțâitul dulapului din camera „din deal” și în poveștile bunicii.

O lume arhaică, în care moartea era doar o continuare a vieții, în altă dimensiune. Este singura lume împăcată cu sine, pe care am cunoscut-o. Nu am auzit o vorbă de ocară în casa bunicii. Viața la țară, războiul, legionarii, comuniștii, rușii, foametea, colectivizarea, toate erau prinse în povești fără resentimente sau contraste. Doar întâmplări și știri neutre. Ogorul, biserica din sat și cuptorul în care bunica cocea pâinea în „țăst” și „colindeții” de Crăciun. Era treimea între ale cărei brațe, familia își urma cursul, cu bune și rele.

O lume în care oamenii își botezau copiii, își făceau cruce în dreptul bisericii și împărțeau cu vecinii. Am crescut în acea lume, pe malul Dunării, nu cu frica lui Dumnezeu, ci cu siguranța zilei. Crucea pe pâine și rugăciunea spusă în gând, înainte ca bunica să sufle în lampa cu gaz, erau singurele supuneri în fața unei sacralități care nu mi-a impus nimic, niciodată. Era lumea satului românesc, care, în ciuda comunismului, și-a păstrat sufletul viu, atât cât a putut. În simplitatea ei, acea lume era onestă, ancorată în tradiții, dar cu toate acestea, pragmatică. Bunul simț era regula de bază.

Iar Dumnezeu, singurul arbitru. Bunica nu vorbea niciodată despre toate astea. Le observam și atât. Bătrânii ni s-au stins. Ogorul este astăzi îmburuienat, iar biserica pustie. Copiii sunt îndopați cu reguli și metode, viii trăiesc în anxietăți, iar morții sunt statistică. Simt că, undeva ACOLO, bunica suflă în lampa cu gaz, pentru o altă noapte lungă.

Într-o zi, tata a venit acasă emoționat cum nu-l mai văzusem. „A început războiul dintre Israel și arabi!” mi-a spus. A luat un atlas geografic – ne uitam de multe ori împreună – și mi-a arătat unde este Israelul și a început să-mi povestească istoria conflictului din Orientul mijlociu. Atunci am auzit prima dată de Ben Gurion, de Golda Meir, de Moshe Dayan. Tata fusese militar, era pasionat de istorie și geografie. Imaginează-ți, mi-a spus, cum un popor atât de mic poate să lupte cu sute de milioane de arabi!

Ca David cu Goliat.

Și în mintea mea s-a înfiripat mitul. „Tati, cine a fost David?”… Așa a început drumul meu către azi. Povestea mea.

Se apropie zilele Paștelui. Pesah-ul. Eliberare din robie, pentru unii, eliberare din anxietatea morții, pentru alții. Religie? Istorie? Sau doar tradiție. O ieșire din frigul iernii, la urma urmei. Aceeași pentru toți. Moment să ne întrebăm încă o dată cine suntem, ce suntem.

Afară este din nou război. Ce-ar spune tata?