Sunteți credincioasă? „Vous êtes croyante?”
Când toată arta medicinei este epuizată, în fața corpului chinuit mai rămâne o soluție. După ce ai încercat tot ce știința ți-a pus la dispoziție, mai rămâne o întrebare de pus. Riscantă, pentru că răspunsul este tranșant: da sau nu.
Nu înseamnă să-ți pleci fruntea în fața implacabilului. Un da, însă, îți deschide o potecă îngustă pe care trebuie să o cunoști. Medicul se transformă în sacerdot. Medicul de familie în Franța înseamnă să fii și vraci, și preot, și detectiv. Este o meserie fascinantă ca o mamba neagră. Care m-a mușcat cu 13 ani în urmă. Îi simt colții până în cel mai adânc somn.
În fața mea, pacienta de 96 de ani mă privește de departe, de pe marginea unui parapet sub care nu mai este decât întuneric și moarte.
„Vreau să plec”, îmi zice. „Nu te las”, îmi zic în gând. Mi-am lăsat mama, tatăl, am lăsat-o să plece pe mama femeii de lângă mine, îngerul care mă ține pe linia de plutire. Nu, pe tine nu te las! Mi-am tras un scaun și m-am așezat în fața ei. „Am să stau aici până te conving să renunți la gândul ăsta… oricât va dura.”
Am venit să o consult la domiciliu la rugămintea patetică a fiicei ei. Nu mai fac vizite din cauza oboselii care mă stinge de vreo doi ani încoace. 45, uneori chiar 60 de consultații pe zi, ani la rând, m-au ruinat fizic și psihic. Am trecut printr-un burn-out care m-a făcut să stau de vorbă cu moartea.
„Ok”, mi-a zis. „E simplu, știi ce-ți trebuie, dar gândește-te la ce mizerie lași în urmă! Acel „fără tine” va fi infinit mai dureros decât oboseala ta! Du-ți crucea! Ce va fi va fi, și când va veni vremea…”
Venirea mea în Franța a fost o cruce pe care am acceptat-o pentru a mă elibera de rutina pietrificatoare a vieții de corporatist al industriei farmaceutice. Și pentru a-mi reaprinde scânteia originară. O nevoie imensă! M-am întors la bolnavi și la menirea mea de medic, într-un mediu ostil care te mănâncă pe dinăuntru ca un cancer.
Nu m-a obligat nimeni. Am venit de bunăvoie ca să acopăr un front pe care Franța era descoperită: deșertul medical! Am asimilat evenimentul ca pe o înrolare în Legiunea străină. Așa am supraviețuit de-a lungul aventurii care este viața mea. Creând mori de vânt, mai mult sau chiar deloc imaginare.
„Vous êtes croyante?”…
Rien ne va plus, îmi zic, ca în fața ruletei la Cazino. Les jeux sont faits. Mă confrunt cu patologii grave, cu durerea probabil insuportabilă. Am încercat tot ce știința medicală îmi pune la dispoziție într-o țară în care sănătatea este prioritatea națională numărul unu.
Fiica ei mă asistă. Începe să plângă. „Vedeți, docteur, așa se întâmplă de fiecare dată”, îmi spune bătrâna doamnă. „Vine în fiecare zi și plângem amândouă când îi spun să mă lase să plec.”
Îmi scormonesc mintea. În anii de corporație am învățat să scot soluții din fântâni seci. Ca medic am salvat oameni cu o ultimă investigație de îndoială. Hold the line! Hold the line! Ca la Verdun, ca la Oituz, bătrâne veteran. Viața ca o pradă, scria Marin Preda, viața ca un șir de lupte și războaie. Viața mea, ca o „Poveste la Catedrală”, eternule Mario Vargas. Realitate și ficțiune. Fericire și nevroză, aceeași monedă.
„Vita homini super terram militia est”, scria la moș Luigi deasupra chemineului. Viața omului este o luptă. „Pentru ce? Pentru cine, moș Luigi?” „Să facem voia Lui”, răspundea bătrânul de fiecare dată și-mi arăta crucifixul cu Omul răstignit din prea multă dragoste pentru oameni și pentru Hashem, Adonai, de 99 de ori același Dumnezeu pe care îl iubim, îl contestăm, îl căutăm când ne ajung bolile, singurătatea și războiul.
Eu nu mai sunt creștin, don Luigi. Dar nu i-am spus. Îl iubesc pe Isus din Nazaret, dar nu mai sunt creștin în sensul poruncit de un împărat cândva. Oricum nu m-ar fi auzit: Don Luigi era surd ca un butuc. Conversațiile noastre se întâmplau în scris.
„Voi doctorii sunteți sacerdoți. Le Seigneur lucrează prin voi. Voi mi-ați pus diagnosticul, mi-ați pus pacemakerul ăsta care se numește Sfântul Jude! Voi mă țineți în viață până El mă va chema.” Măi să fie! Sfântul Jude, patronul cauzelor pierdute… Am râs împreună cu bătrânul în acea după-amiază de toamnă. A plecat la un an după. Nici Sfântul Jude nu a mai făcut față…
Stau tăcut în fața bătrânei doamne. Și acum? Dă-mi, Doamne, o idee! Bătrânul Don Luigi îmi apare printre gânduri. „Doctore, când știința nu-ți mai oferă nici o lumină, mai rămâne un opaiț aprins la piatra mormântului. Încearcă!”
O privesc cu intensitatea cu care mi-am privit cândva mama. Am rostit cuvintele fără să le aud:
„Vous êtes croyante?”
Urmarea, în viitorul apropiat.
