Trăim vremuri în care justiția devine dictatură, iar dictatorii sunt aleși prin vot democratic. Când ctitorii de spitale sunt înjurați de hoții care fură din hrana bolnavilor. Când traficanții de moarte albă sunt considerați victime inocente, iar cei care ucid tineri în săli de spectacole sau la festivaluri de muzică sunt considerați martiri.
Când totul pare să o ia razna în jur, când „Terre des Hommes” este cuprinsă de tenebrele inculturii, când violența este marcă înregistrată în cancelarii transnaționale, iar uciderea este considerată virtute revoluționară și patriotism înflăcărat, ce altceva îți rămâne ție, omule de mijloc, tu, care detești idolii și ideologiile? Poate doar memoria înțelepciunii, păstrată între coperți de carton și rafturi de lemn înnegrite de trecerea timpului. Dar pentru cât timp?
Unde să găsești reziliența necesară? Cum să te poți agăța de adevăr, ca naufragiatul de plută în derivă, când simți că adevărul este călcat în picioare de turma bezmetică? Acel Adevăr care înseamnă moralitate și dreptate, bun-simț și bună-credință…
Să lupți, să reziști, dar cum? Și cu ce preț?
Mi-au căzut privirile pe o fotografie din timpul războiului: o bibliotecă din Londra, bombardată de naziști. Adevărul, adăpostit în acea bibliotecă, bombardat de barbari. Și oameni care caută printre rafturi o carte. Poate o amintire. Poate un îndemn la rezistență.
România este sub asediu. Democrațiile occidentale sunt sub asediu. Adevărul este distorsionat, stors de substanță în numele unor ideologii falimentare, poate chiar suicidare. O lume care se destramă. Un viitor care miroase a bibliotecă arsă.
Adevărul este înțelepciune, morală și dreptate. Dar când „biblioteca” este incendiată, ce mai rămâne din Adevăr?
Foto: Bibliotecă incendiată la Londra în timpul războiului/suplimentuldecultura.ro
